Se spune în Geneză (cap. XI, v.1-9) că urmașii lui Noe, după potop, au hotărât să construiască un turn înalt pentru a ajunge cu el până la cer, la Dumnezeu. După locul unde era construit, adică orașul Babilon, au ales să îl numească Babel (care se traduce și” confuzie”). Dacă până atunci pe Pământ se vorbea o singură limbă, Dumnezeu a hotărât să le amestece graiurile, pentru ai opri, dar și pedepsi, pentru îndrăzneala lor…
…Aducând această poveste în prezent, pare că ”Dumnezeu” nu a amestecat doar graiurile…ci graiul în sine, făcându-ne atât de dificil procesul comunicării. Fără o comunicare asertivă, nonviolentă…care implică, pe de o parte, exprimarea într-o manieră sinceră, conștientă, fără a încălca drepturile celorlalți, a propriei realități, adică a ceea ce observăm din mediul exterior nouă, a gândurilor, emoțiilor, nevoilor și cerințelor noastre, iar pe de altă parte ascultarea plină de respect cu scopul de a înțelege realitatea celorlalți, construită cu ajutorul observațiilor, gândurilor, nevoilor, emoțiilor și dorințelor lor… ne este de cele mai multe ori imposibil să participăm la ceea ce, metaforic, putem numi ”construcția Turnului Babel”, adică construcția sănătoasă a relațiilor noastre, care odată ajunse ”până la cer, la Dumnezeu”, implică o stare de bine, de armonie, o stare în care ne simțim conectați cu ceilalți, dar și cu noi înșine.
Acum…după ce ai citit cele de mai sus, poate îți spui…da… frumos scris… dar totuși pură teorie, pentru că …
- viața e o junglă…
- oamenii sunt dificili, egoiști…
- nu știu să respecte drepturile celorlalți…
- nu suportă adevărul…
- mint…
- fiecare e pentru el…
- numai nevoile lor contează…
- nu-și pot apăra drepturile sau să își exprime opiniile…
- fug de responsabilitate…
- dacă eu învăț să comunic așa și celălalt nu …nu o să funcționeze…etc
…și începi să îți rulezi în minte toate acele experiențe în care ai văzut și auzit critică, judecată, atac, manipulare, reproș, superioritate, lipsă de înțelegere sau respect în cuvintele și atitudinea celuilalt, pentru că, atunci când vorbim despre comunicare, nu ne referim doar la ”a vorbi”, ci la tot ceea ce transmitem atât verbal cât și nonverbal, prin cuvinte, gesturi, postură, mimica feței, tonalitatea vocii, contact vizual, apropiere.
Ok … nu o să te contrazic pentru că, din păcate, acesta este modul uzual, automat, rapid în care am fost programați, încă din copilărie, să gândim și să comunicăm unii cu alții. Mediul din familie, comunitatea în care am crescut și ne-am format, societatea, cultura ne-au oferit experiențe de viață care au contribuit la construcția percepțiilor noastre, impregnate de critici, judecăți, reproșuri, etichete, presupuneri, comparații…cu alte cuvinte un mod distorsionat de a gândi care neagă complexitatea ființei umane dar și a situațiilor în care viața ne aduce.
Suntem într-o permanentă interacțiune unii cu alții, și totul funcționează bine atâta timp cât suntem de acord. Problemele apar însă atunci când ne lovim de diferențe…diferențe de principii, credințe, reguli, valori, nevoi. De câte ori nu te-ai surprins gândind sau exclamând ”Ce prost!” sau ”Ce laș!”, și asta într-o exprimare blândă, pentru că suntem capabili de cuvinte și atitudini mult mai grele, evaluând astfel alegerile celuilalt, diametral opus de ce ai fi ales tu într-o situație similară? Adevărul e că mulți dintre noi suntem ghidați de vocea credinței, bine ascunse în subconștientul nostru, care ne șoptește că ”cei care nu acționează conform valorilor sau principiilor noastre greșesc sau fac ceva rău.” Și astfel ne trezim în situații de conflict, și în loc să alegem calea asertivității pentru a ne înțelege propriile realități și a găsi calea de mijloc… alegem să ne atacăm, să ne judecăm, să ne mințim, provocându-ne astfel multă durere care ne împiedică conectarea și creșterea reciprocă.
Când vorbim despre comunicare asertivă sau nonviolentă (doua denumiri diferite dar cu un mesaj comun), vorbim despre… exprimarea propriei realități într-o manieră sinceră, conștientă, fără a încălca drepturile celorlalți,și ascultarea plină de respect cu scopul de a înțelege realitatea lor.
Ce înseamnă asta?
Înseamnă, în primul rând, că realitatea este în mare parte o construcție subiectivă, că fiecare își ia informațiile din exterior prin cele 5 simțuri și le dă sens în funcție de starea de moment, emoții, credințe, nevoi, valori și reguli atașate. Cu alte cuvinte una este ceea ce observăm cu ajutorul simțurilor noastre și alta este modul în care evaluăm sau judecăm aceste informații, care ne influențează atât modul în care ne exprimăm cât și modul în care ascultăm. Astfel:
- ”când îți vezi copilul aruncând cu perne sau îl auzi țipând”, ce implică o observație…de fapt ”vezi că e obraznic”, ce implică propria evaluare a acelui comportament, iar mai departe nu te exprimi folosind observația ci evaluarea…” când văd că ești obraznic” sau ” Nu mai fii obraznic!”… ps: alții ar putea vedea doar un copil care se joacă.
- ”când vezi că partenerul nu își pune hainele la locul lor”(observație)… de fapt ”vezi că e un nesimțit, căruia nu îi pasă de tine” (evaluare)…iar când îți exprimi evaluarea, celălalt va auzi judecată și reproș…și din cauza exprimării ambigue, poate va gândi ”mă supără că spune că nu îmi pasă, dar mie îmi pasă, tocmai de aceea fac cumpărături și gătesc”.
Comunicarea asertivă, nonviolentă implică trasarea unei limite clare, conștiente între OBSERVAȚIE și EVALUARE.
Un alt element extrem de important al procesului de comunicare sunt EMOȚIILE. Câți dintre noi nu folosim exprimări de genul: ”m-ai înfuriat..”, ”m-ai supărat..”,”m-ai iritat..”, ”mă bucur când mă asculți”, punând astfel responsabilitatea a ceea ce simțim pe umerii celorlalți? Adevărul e că emoțiile ne aparțin, ele fiind declanșate de modul în care evaluăm sau judecăm informațiile ce vin către noi, evaluări ce au în spate NEVOILE noastre. Astfel, când spui ” când ești obraznic, mă înfurii” înseamnă de fapt că ”atunci când țipi și arunci cu perne (observație), eu mă simt furioasă (emoție) pentru că am nevoie de liniște (nevoie)”, exprimare ce implică asumarea responsabilității pentru emoția simțită, emoție declanșată de nevoia din spate.
După observație, emoții și nevoi, ultimul element al procesului de comunicare asertivă, nonviolentă este CERINȚA, adică ce ne dorim ca ceilalți să facă pentru ca nevoile noastre să fie împlinite. Cerințele noastre trebuie formulate cât mai clar, într-un mod afirmativ și centrate pe acțiune. Ele nu trebuie să sune ca un ordin sau o pretenție, ci să fie formulate în așa fel încât să îi lase celuilalt libertatea de a alege, altfel riscăm să ne lovim de un refuz sau rezistență. Astfel: ”când văd hainele aruncate peste tot în cameră (observație)…mă simt furioasă (emoție) pentru că am nevoie de odihnă ( nevoie), ai fi dispus să mă ajuți și să le strângi?” (cerință).
În procesul comunicării asertive, nonviolente, atât când vine vorba despre exprimare cât și ascultare, tiparul urmat este același:
Exprimare/ Ascultare
” Ce observ?”/ ” Ce observă?”
” Ce simt?” / ” Ce simte?”
” Ce nevoie am?” / ” Ce nevoie are?”
” Ce îmi doresc?” / ” Ce își dorește?”
Recunosc din propria experiență, că îmbrățișarea acestui mod de comunicare, care implică în primul rând schimbarea modului de gândire, nu este un proces ușor. Avem nevoie de-o motivație puternică în spate pentru a face din el un obicei, și, de asemeni, de curaj, perseverență, răbdare și angajament.
”A observa fără a evalua reprezintă cea mai înaltă formă a inteligenței umane” Krishnamurti