- Cred că mi se întâmplă mereu numai lucruri îngrozitoare.
- Mă simt invidios când îi văd pe ceilalți atât de fericiți și norocoși iar eu mă zbat numai printre necazuri și probleme.
- Am obiceiul să mă aștept la tot ce e mai rău.
- În adâncul ființei mele, mă percep ca o persoană banală, ce nu reușește să fie iubită sau admirată pentru că nu are nimic special de oferit.
- De multe ori nu mă plac pe mine, mi se pare că sunt grasă, că nu sunt suficient de frumoasă sau de atrăgătoare.
- Mă compar permanent cu ceilalți.
- Mă consider mai puțin deșteapt/ă decât ceilalți, mi se pare că ei știu și pot mai mult decât mine.
- De multe ori caut să le fac pe plac celorlalți pentru că mă tem să nu se supere și să mă părăsească, considerându-mă o persoană rea.
- Este important să fiu mereu optimist, fericit și plin de energie pentru a fi văzut și acceptat.
- Ceilalți au nevoie de mine, știu mai bine decât ei care sunt soluțiile problemelor lor.
- Caut permanent atenție și validare în exterior, iar atunci când îmi sunt refuzate, acest lucru îmi afectează stima de sine.
Te regăsești în lista de mai sus?
Ai observat cât de des ești controlat, în viața de zi cu zi, de astfel de gânduri și comportamente?
Povestea începe în copilărie și adolescență, perioade în care identitatea noastră este în formare, iar nevoile de apartenență (conexiune, afecțiune, acceptare) și nevoile de stimă de sine (validare, respect, recunoaștere) sunt primordiale. Nesatisfacerea corespunzătoare a acestor nevoi, prin prisma unor experiențe negative, poate da naștere unor credințe distorsionate ce ne construiesc apoi realitatea despre sine și despre viață.
Poate îți amintești acele experiențe din adolescență în care ai fost respinsă, perioadă în care, pentru fete, validarea frumuseții era importantă…sau acele experiențe în care ai fost comparat, umilit și criticat pentru că nu erai considerat un bun elev sau nu te ridicai la nivelul așteptărilor părinților și profesorilor tăi…sau cele în care primeai afecțiune cu porția, în funcție de cât de cuminte și ascultător erai.
Toate acestea au contribuit la crearea realității despre sine, și astfel ai ajuns, fără grija și îndrumarea corespunzătoare, să crezi despre tine că nu ești suficient de bun, de deștept, de frumos, de important, că ești imperfect, că nu meriți iubire decât dacă răspunzi așteptărilor celorlalti, că nevoile tale nu contează sau că ești responsabil pentru ceilalți.
Toate aceste credințe distorsionate, ce ne limitează, reprezintă fricile noastre subconștiente și învățate, ce ne creează dezechilibre și ne afectează viața în toate aspectele sale.
Frica că nu poți fi iubit, acceptat, respectat, că vei fi respins, criticat, că nu valorezi, că nu meriți, provoacă o durere pe care psihicul nostru nu o poate suporta, și-atunci el încearcă să se protejeze. Pentru asta ajungem să ne construim sisteme de apărare sub forma unor măști, adică a unor moduri de gândire și comportament nesănătoase, în spatele cărora să ne ascundem durerea, dar și rușinea și vinovăția.
Astfel, învățăm să ne punem măștile și să jucăm rolurile corespunzătoare care să ne ajute să primim, deși într-un mod nesănătos, atenție, iubire, validare, recunoaștere sau acceptare.
Masca Victimei
Atunci când purtăm această mască, încercăm să obținem atenția și afecțiunea celorlalți, punându-ne permanent într-o lumină menită să trezească mila. Ne prezentăm lumii neajutorați, triști, lipsiți de putere și resemnați în fața tuturor problemelor și necazurilor care par că nu se mai sfârșesc. Îi privim cu invidie pe ceilalți, pe care viața pare că îi răsplătește cu fericire și noroc, în timp ce noi avem doar ghinion. Conștient sau inconștient, ne concentrăm toată atenția asupra dezamăgirilor, evenimentelor și emoțiilor negative. Deși lăsăm impresia că avem nevoie de ajutor, respingem orice soluție, justificând, și chiar fiind convinși, că nimeni nu are cum să ne înțeleagă, pentru că noi …săracii de noi…nu suntem la fel ca ceilalți, nu suntem la fel de puternici, de capabili, nu am avut aceleași șanse sau e prea greu sau prea târziu. Astfel alegem să rămânem pasivi și să nu ne asumăm responsabilitatea pentru propriile acțiuni.
Adevărul e că ne place acest rol pentru că el ne aduce beneficii. E plăcut să fii văzut, să fii luat în seamă, să primești atenție, simpatie, afecțiune când ești atât de ”necăjit”. De asemenea încercăm să manipulăm, când e cazul, pentru a preîntâmpina critica sau indiferența, pe principiul ”Uite cât sufăr! Trebuie să mă iubești.”.
Masca Seducătoarei
Atunci când obișnuim să purtăm masca seducătoarei căutăm cu ardoare atenția, acceptarea, afecțiunea și validarea celor din jur. Ne prezentăm lumii gălăgioși, glumeți, exagerat de binevoitori, de înțelegători, de curioși, uneori în ținute provocatoare, toate acestea menite să le demonstreze celorlalți cât de speciali, de frumoși și de buni suntem, și cât de mult merităm atenția și iubirea lor. Deși ne afișăm pe chip bucurie și încredere, în spate se ascunde multă tristețe și singurătate. Căutăm cu ardoare atenția, iubirea și validarea celor din jur, motivați de frica că nu le merităm.
Cum am ajuns aici? Păi fie am reușit să modelăm cu mult succes un exemplu avut în familie, crezând că asta este modalitatea normală de a ne satisface aceste nevoi, fie viața ne-a oferit multă respingere, indiferență, umilință, experiențe pentru care ne-am asumat vina…o vină declanșată de credința nu suntem suficient de frumoși, de buni sau speciali, că suntem imperfecți și pentru asta nu merităm să fim iubiți.
Masca Binevoitorului
Când purtăm această mască, o facem cu intenția de-a demonstra lumii întregi ce oameni buni suntem, pentru că am învățat, fie prin puterea exemplului, fie prin diferite experiențe dureroase pline de critică, neglijență și indiferență, că doar atunci putem fi plăcuți, iubiți și acceptați de ceilalți. Astfel, înțelegători și toleranți, încercăm să fim cei mai buni prieteni, cei mai buni părinți, cei mai buni parteneri, șefi sau angajați, căutând să-i flatăm pe ceilalți, venindu-le mereu în ajutor, făcându-le pe plac și punând mereu nevoile lor înaintea nevoilor noastre. Deși, aparent, facem totul dezinteresat, în realitate ne dorim ca ceilalți să observe eforturile noastre, ne așteptăm ca ei să ne răspundă în aceeași manieră, chiar dacă nu ne exprimăm direct această dorință, iar când acest lucru nu se întâmplă ne supărăm și ne mâhnim. Nu este rău să oferim, însă a-i pune mereu pe ceilalți pe primul plan și încurajându-le dependența, atrage după sine epuizare, vină, tristețe și multă furie reprimată.
Masca Intelectualului
Când purtăm masca intelectualului, o facem pentru a ascunde o realitate rușinoasă despre sine, construită în urma unor experiențe în care am fost comparați, umiliți și criticați pentru performanțele noastre intelectuale. Astfel am rămas cu impresia că suntem proști, incompetenți, incapabili, inferiori, mai puțin dotați decât ceilalți, că ei știu și pot mai mult decât noi. La fel ca toți ceilalți, avem nevoi să ne simțim valoroși, importanți, să fim acceptați și validați din punct de vedere intelectual. Având o astfel de părere despre sine, satisfacerea acestor nevoi devine grea și dureroasă. Masca intelectualului ne ajută să ne ascundem durerea și rușinea în spatele unor comportamente de superioritate și aroganță, căutăm să-i corectăm pe ceilalți, să le vânăm greșelile, pretindem că știm multe, că avem mereu dreptate și nu ne suportăm greșeala.
Masca Veșnicului optimist
Atunci când purtăm această mască, o facem pentru a ne ascunde firea pesimistă, în încercarea de a ne conecta cu ceilalți. Pentru că ne-a adus multă respingere, am înțeles că doar copleșindu-i permanent pe ceilalți cu o atitudine exagerat de prietenoasă, cu veselie, glume, optimism și energie putem fi văzuți și acceptați. Pentru că pozitivismul nostru vine dintr-o exagerare forțată, rezultatul este, din păcate, tocmai respingerea.
Masca Salvatorului
Când purtăm masca salvatorului, o facem cu intenția ascunsă de a ne simți importanți, iubiți, puternici prin efortul, aparent altruist, pe care îl facem pentru a-i ajuta pe ceilalți. Ne prezentăm în fața lumii plini de soluții, remedii și sfaturi legate de toate problemele vieții.
Povestea începe într-o copilărie sau adolescență caracterizate de boală, abuz sau alte probleme familiale, în care ne-am asumat răspunderea salvării celor apropiați nouă, în încercarea de a evita propria durere.
Nu e greșit să ajutăm, însă din rolul salvatorului ”a ajuta” se confundă cu ”a salva” sau ”a vindeca”, ce implică preluarea controlului și a responsabilității asupra problemelor celorlalți, timp în care le încurajăm dependența. Ne implicăm atât de mult încât ajungem să nu mai distingem între nevoile proprii și nevoile celorlalți. A oferi atât de mult din energia și timpul nostru, conduce inevitabil la neglijarea propriei existențe, a nevoilor și dorințelor noastre, cale sigură către frustrare, furie, tristețe, resentimente, epuizare, care cresc și mai mult dacă efortul nu ne este recunoscut și apreciat așa cum ne dorim.
Toate aceste măști au apărut într-o perioadă de vulnerabilitate și ne-au fost utile la momentul respectiv, însă ele nu se mai justifică în perioada adultă. Scopul acestora a fost de a ne ajuta să fim acceptați și să ne conectăm cu ceilalți, însă ca adulți, ele reprezintă tocmai un obstacol în satisfacerea corectă a acestor nevoi. Pentru a reuși să corectăm aceste tipare de gândire și comportament nesănătoase, este necesară, în primul rând, conștientizarea lor. Este important să le aducem în spațiul conștient, să le cunoaștem și să le acceptăm fără judecată, sunt părți din noi care încă suferă pentru care trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Au nevoie de atenția și compasiunea noastră. Te invit să faci următorul exercițiu:
- Dacă ar fi să îți imaginezi acea parte din tine care suferă, cum ar arăta?
- Când se manifestă?
- Cum se manifestă?
- Ce credințe are?
- Ce nevoi are?
- Ce emoții are?
- Care sunt beneficiile și costurile unui astfel de mod de gândire și comportament?
- Dacă ar fi să schimbi acea parte din tine, cum ar arăta?
” Când purtăm o mască atât de mult timp, ajungem să uităm persoana din spatele ei.”
Alan Moore